Uneori, creșterea reală poate părea și se poate simți ca o dezmembrare interioară, dureroasă.
În momentul în care te uiți la părțile interioare rănite, te uiți la emoții la care poate nu ai avut acces. Și când în sfârșit le simți, le dai voie să aibă loc, le desfaci pe rând, una câte una, din ghemul în care stăteau, ai impresia că tu te dezmembrezi. Dar nu ești tu acolo, e doar niște energie stocată de cine știe cât timp, pentru care în sfârșit ai resurse ca să o scoți la suprafață.
Ai văzut vreodată cum se desface o sămânță atunci când încolțește? Sau un crustaceu care își înnoiește carapacea? Din afară ne e ușor să vedem și să acceptăm că asta este reînnoirea, creșterea și evoluția, un proces (care nu e neapărat confortabil). E ușor să-l acceptăm când suntem detașați, fără atașamente proprii.
Dar când e despre noi, e cu totul altceva. Pentru că la pachet cu ceea ce credem cu mintea că ar trebui să se întâmple și rezistența aferentă dorinței de control, avem și ditamai bagajul de emoții care ne copleșesc pentru că nu știm ce să facem cu ele.
Și în loc să avem încredere că suntem într-un proces TEMPORAR, cu prezență și recunoștință, începem să dăm în noi că nu suntem în stare, că suntem slabi, copleșindu-ne și mai mult.
Și ce nu vedem este că acest proces face parte din creștere, nu din stagnare. Acest proces ne apropie de noi cu adevărat, este autentic, nu e o mimare a succesului cuiva pe care vrem să-l copiem și care arată a fi ‘mereu în floare’.
Așa că, data viitoare când simți că ceva a ieșit din nou la suprafață, că simți niște lucruri pe care rațional nu ți le explici și care nu au legătură cu prezentul, ai mai multă curiozitate să vezi ce e dincolo de ce se vede. Cum această situație se întâmplă pentru tine, nu împotriva ta? Poate aceste părți din tine se simt în sfârșit în siguranță să-ți fie încredințate, iar asta îți arată că ai ajuns să fii acel adult de care cândva ai avut nevoie.